joi, 28 ianuarie 2010

Categoriile sociale ale Romaniei: "smecheri" si "fraieri"

Salut! Ma numesc Misaki si sunt o fraiera. Am toate simptomele specifice: ma adresez cu dumneavoastra chiar daca mi se spune "fataaaa" in tonuri joase care aduc vag a tanguiala, spun "multumesc" si "buna ziua" chiar daca primesc o incruntatura si unde telepatice de lehamite, fug de cearta si scandal ca de ciuma bubonica, nu stiu sa dau mita cu gratie ca intr-un balet al mainilor si buzunarelor, recunosc ca nu stiu anumite lucruri si deci nu-mi pot da cu parerea, nu stiu cele mai noi barfe si nici detalii "picante" din viata imaginar-particulara a unora care-si zic "vedete", n-am claxonat prelung in viata mea si nici nu "m-am dat cu BMW-ul" uitandu-ma pe geam sa vad daca ma vede lumea. Ba mai rau, habar n-am de cele 500 de feluri in care poti imbuna functionarii publici, in care poti injura astfel incat sa se spuna ca esti creativ, in care poti "invarti" niste bani sau afaceri astfel incat sa devii un "combinator". Proba decisiva impotriva mea este ca am dat de cateva ori bani la cei care strangeau pentru manastirea X sau casa de copii Y. Am venit la Fraieri Anonimi fiindca pana si azi fac numeroase lucruri fara sa acestea sa aiba vreo finalitate economica.

Cum am ajuns aici? Probabil e ereditar, familia mea nu cuprinde niciun "smecher" de la care as fi putut invata niste tips&tricks, iar in anturaj, desi am cunoscut in sfarsit modele de urmat in viata, nu m-am dovedit capabila sa le calc pe urme. Este ca un blestem. Daca-mi puneam un lant de aur mai gros decat zgarda pitbull-ului vecinului sau inele moderat voluminoase (am vazut eu la imparatii aia cu nunti multe unele mai mari) nu puteam sa dau paginile la carti; in gentutele Louis Vuitton din China nu-mi incapeau Codul Civil si colectia de pixuri (pasiune de geek, v-am spus deja); seminte nu puteam sa scuip in nestire fiindca sunt nitel maniaca in privinta ordinii si mi se inflameaza limba de la atata sare; cand am incercat sa aplic tone de machiaj m-am speriat de mine insami in oglinda, era sa fac atac si sa mor de tanara printesa. Dusmani am incercat sa-mi fac, dar nu ma puteam abtine sa nu zambesc si sa nu le dau cursurile la copiat...pe gratis.

Mi-am zis, in plina deprimare in care nici macar un "ooooooooffff, viata mea!" nu puteam sa exclam cum trebuie, ca sunt terminata. Adio urcare pe scara ierarhica pana la smecherii care sunt, dar nu par, adio palate, Swarovsky, Cancan, facut baie in dolari si barbat+doi amanti, adio tipat isteric la ala micu' in supermarket ca vrea ochelari de plastic ca ai lui Guta, adio zile in care voi rade cu dinti de aur peste care am pus un diamant de "fraierii" ce se spetesc sa traiasca frumos, fara sa fure, fara sa se impauneze cu ce au sau cu ce stiu, fara sa se scalde in mizerie morala. Cand am vazut ca si scrisoarea sinucigasa de ramas-bun o scrisesem corect, pusesem virgule si cratime si acordasem subiectul cu predicatul, bata-le soarta pe toate, mi-am luat lumea in cap si m-am dus in Japonia. Macar cu asta sa ramana oamenii despre mine: sa creada ca m-am dus la facut bani, sa port tocuri ametitoare de la inaltimea carora sa le scuip seminte in cap la japonezii care se vor inghesui sa ma plateasca.

Numai ca acolo m-am trezit ca nu mai sunt fraiera! Pentru ca "fraier" nu exista. Sau, mai bine zis, "fraieri" eram toti, numai ca ne numeam oameni decenti. Iar cei care ar fi putut candida in vreun fel la titulatura de "smecher" sunt numai niste spectre ale smecherilor nostri, le este si rusine sa iasa pe strada. Mi-am zis ca nu-mi va mai fi niciodata rusine ca nu sunt smechera, ca nu sunt adaptata la mediul din Romania. Pentru ca nu noi trebuie sa ne adaptam in felul acesta la mediu, ci pe mediu trebuie sa-l tragem dupa noi.

Am citit si am auzit multi oameni regretand ca "si-au luat teapa" si jurand amarnic ca nu vor mai fi atat de "fraieri", adica atat de oameni buni. Data viitoare cu siguranta vor "da in ei" (insert injuratura usoara). In felul acesta insa categoria sociala a "fraierimii" va disparea si vom fi toti smecheri, in diferite grade de comportament si limbaj. Si atunci, desi in perceptia noastra deformata si deseori total lipsita de o modestie mult necesara, vom fi cea mai tare natiune, pentru toate celelalte popoare vom fi intr-adevar niste fraieri. Complet si iremediabil, fara ghilimele.

Eu sunt o "fraiera" conform standardelor romanesti si sunt mandra de asta. Nu planuiesc sa ma schimb curand, poate numai devenind si mai "fraiera".

Voi ce credeti? Cine sunt "smecherii" si cine sunt "fraierii"? Daca s-ar face un sondaj pentru scoaterea  acestor cuvinte din limba romana, ati vota pentru? Sa ramana "pischer" sau "istet" si...oameni, pur si simplu oameni.

miercuri, 27 ianuarie 2010

Japan TV - Liniste! Liniste in biblioteca!

Din categoria "prostesc de creativ" vine acest episod al unui show celebru japonez. Participantii joaca un joc al pedepselor intr-o biblioteca. Nu ai voie sa razi sau sa te exprimi vocaliceste mai abitir, in biblioteca trebuie sa fie liniste. Ca si in episodul cu gafele de engleza, cu cat te abtii mai tare si cu cat este mai vajnic interzis, cu atat rasul devine mai inflamabil, o scanteie si explodeaza. Si cum sa nu razi cand victima torturilor se dovedeste des a fi Ernesto Hoos, ditamai starul K-1 sau cand Tanaka-san trebuie sa suporte muscatura unui om batran (cu sau fara proteza?!) pe gat...

luni, 25 ianuarie 2010

De la Burebista la Tokugawa - bauturile romanesti ajung in Japonia


Intr-o zi calda de vara valiza mea albastra era tarata nemilos pe pardoseala aeroportului din Osaka. Rotile scoteau zgomote fericite, atat pentru ca Osaka le dadea acel sentiment neclar conturat de siguranta si caldura, cat si pentru ca purtau o povara pretioasa, o sticla transparenta cu un strasnic rachiu de tara si una purpurie cu o visinata lesinator de dulce si parfumata. Plus o multime tricolora de ciocolatele ROM, o oala cu sarmale infofolita dupa metode numai de bunica stiute si un cozonac foarte proaspat si plin de stafide si cacao. Ce poate fi mai traditional?

Ciocolatele, pesemne prea entuziasmate de a fi ajuns in Tara Soarelui Rasare, aproape dadusera buzna pe vamesul tanar ce si-a exprimat dorinta de a vedea ce se afla in burta valizei albastre prin mii de scuze si vreo doua plecaciuni. Misaki a citit curiozitatea ca o flacaruie specifica ochilor japonezi si a vrut sa-i ofere in dar, nu in mita, o tricolora ROM. Misaki e sigura ca si vamesul si-ar fi dorit grozav sa afle daca ROM era atat de buna incat sa umpli jumatate de valiza cu ea, insa acesta s-a controlat profesional si a zambit luminos, cred ca prietenii dumneavoastra o sa fie foarte multumiti. Si chiar asa a fost, Misaki a dat o petrecere vesela cu specific romanesc si a facut poze cu argentinieni, ecuadorieni, japonezi, coreeni si alte natii mancand cu pofta sarmale si cozonac.

Bauturile au fost insa pastrate cu sfintenie pana in seara in care Misaki si colegii ei de la facultate au terminat un curs foarte pretentios, in care au investit multe energii tinere, rasete si seriozitate deopotriva. Sensei a fost foarte multumit de studentii sai, asa ca a comandat pizza pentru toata lumea si umeshu, o licoare dulce facuta din prune japoneze verzi. Misaki a plusat cu visinata si toata lumea a fost de acord ca cele doua bauturi erau asemanatoare. Romania si Japonia AU lucruri in comun, asadar.

Rachiul a fost balaurul serii, a ars gaturile tuturor cu respiratia sa de foc si prune romanesti. Misaki era intr-o dispozitie ghidusa asa ca s-a amuzat teribil cand prietenii ei japonezi si-au turnat in necunostinta de cauza cate un pahar imens de rachiu-ucigator-de-toti microbii si cand au amutit toti dupa o sorbitura. Dar politesse oblige! Fetele au devenit creative incercand sa combine rachiul balauresc cu apa, vin alb, lichior dulce, suc, orice parea izbavitor. Baietii s-au dat batuti. Sensei, mare cunoscator de sticle si continuturi din toata lumea, a remarcat involburat ca romanii trebuie sa fie oameni strasnic de rezistenti la bautura...sau poate le lipseste vreo papila gustativa, un stomac...

In alta parte a Japoniei, la Tokyo, cineva parea a avea mai mult succes decat Misaki. Daca rachiul si visinata n-au cucerit lumea, vinul romanesc insa a cucerit simturile multor japonezi care apreciaza o astfel de licoare. Fata de Europa, Japonia nu cunoaste tiganii romani, niciun val de imigranti romani nu s-a abatut pe acolo si nici vreo briza de reputatie indoielnica. Probabil ca in lumea barurilor lucrurile stau un pic altfel, insa in general, despre Romania se stiu lucruri de bun-simt. Datorita Adelei Matsutani, co-fondatoare a H.M.Wine, distribuitor exclusiv al marcii Cotnari in Japonia, romanii sunt reprezentati prin Grase de Cotnari, vintage sau nu, Fetesti Albe si Negre, Cabernet Sauvignon de Murfatlar,etc.

Romania capata in Japonia arome fructate si un gust delicat. Japonezii sorb usor din paharul de vin, in timp ce romanii beau cupa cu zambete si inghit o bucatica de mandrie nationala. Si pentru vinuri, dar mai ales pentru oamenii care poarta cununa de initiative frumoase si promisiuni ca "se poate".

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Winterland


Photo Credit Snow Fes
Cifrele cu minus inainte nu sunt niste cifre amabile. Au o atitudine ce-ti ingheata sangele in vene, deloc politicoasa, complet obtuza si fara vreo marja pentru concesii. Le recomand sa nu lucreze in customer service. Si sa nu se asocieze in niciun caz cu individa cunoscuta sub numele inofensiv de "Zapada". Desi aceasta beneficiaza de protectia parinteasca a edililor, categoria aceea cu sireturi care nu fac baie in mazga inghetata pentru sanatatea lor siretlicioasa, nu e intelept sa o subestimezi. La o evaluare complet stiintifica, bazata pe lecturi internautice pe site-uri profane, se banuieste ca numita are personalitate multipla si apare diferit fiecarui om in functie de nostalgiile copilariei. Sau poate e foarte versata in social networking.

Sapporo (via Yamasa.org)
Pentru cifrele cu minus exista in perioada aceasta o ocazie ce nu trebuie ratata. Un training iertator care le arata in ce conditii se pot totusi asocia cu numita Zapada in forma ei mai plastica, Nametii. Cifrele sa se urce in avion destinse, fara laptop sau tinute business, e un training informal la capatul lumii, in Hokkaido. Ghidul turistic al cifrelor cu minus trambiteaza ca ele se vor simti ca acasa, isi vor cunoaste verii indepartati mai pirpirii si Nametii Ca Atractie.

Narnia din Zapada (via Yamasa.org)
Hokkaido este o prefectura inghetata din nordul Japoniei. La Sapporo, capitala ei, se organizeaza in fiecare an Festivalul Zapezii, un eveniment in timpul caruia se construiesc cladiri celebre din zapada, se imortalizeaza in gheata personaje iubite de anime, se incearca a da un sens notiunii de iarna feerica. Festivalul a inceput ca o modalitate de a ridica moralul populatiei somere si agasate de ocupatia americana dupa al Doilea Razboi Mondial. Cativa liceeni s-au apucat din senin sa sculpteze gheata si sa modeleze zapada cu entuziasm. Niciun japonez tipic nu poate sa ignore turnatul sufletului in ceva, lupta pentru ceva, Misaki a auzit de nenumarate ori acel "ganbatte kudasai" (da tot ce ai mai bun din tine), adevarat fir conector al japonezilor.  Asa ca toata populatia a dat in mintea copiilor intelepti si s-a apucat sa recreeze Narnia din zapada, sa-i faca lui Mickey Mouse urechi clapauge si inghetate, sa se dea pe tobogane de gheata si sa se incalzeasca la standurile iesite ca din pamant cu mancare aburinda si bauturi fierbinti.

Templul Horyuji (via Yamasa.org)
Nu s-au suparat nici cand au venit echipe din toata lumea sa se ia la intrecere cu ei la sculptat in zapada, le-au invitat sa arunce un ochi la Regina Ghetii aleasa in fiecare an dintre cele mai reci frumuseti, sa joace un golf pe zapada, sa se plimbe cu balonul cu aer cald pe deasupra crestelor inghetate si sa-si gaseasca drumul in labirintul din gheata si zapada sponsorizat de o companie de ciocolata...reala. De la un om de zapada s-a ajuns la un templu de zapada...in marime naturala. Si la mii de turisti. Toti cu o bautura fierbinte intr-o mana si un Canon intr-alta.

Night view (via Yamasa.org)
Cifrele cu minus au fost impresionate si au facut snowboarding pana cand le-a cazut minusul de pe nas si s-au intors in Romania ca sa faca primavara.

vineri, 22 ianuarie 2010

Daca as fi fost...

Leapsa aceasta a batut lung drum pana la mine: a pornit de la the Midnight Frenzy, a poposit pe la GoodMorning, s-a ospatat la Veronicisme, s-a imbogatit spiritual considerabil la Belle si la toti oamenii pe care Belle i-a recomandat ca gazde.

Asadar, daca as fi fost:

  • o zi a săptămânii:  as fi fost vineri (seara) - o anticipare a relaxarii;
  • o parte a zilei: as fi fost o dimineata cu mult soare caldut;
  • o direcţie: as fi fost estul, estul indepartat;
  • o planetă:  as fi fost un Pamant dintr-o lume paralela unde toate lucrurile sunt pe dos :));
  • un lichid: as fi fost matcha, ceaiul verde preparat in ceremonia ceaiului japoneza;
  • o piatră: aş fi fost un diamant;
  • un tip de vreme: aş fi fost atmosfera ce urmeaza unei ploi de vara cand parca totul e nou si curat;
  • un instrument muzical: aş fi fost un pian mare, negru si lucios;
  • o emoţie: aş fi fost dorul dulce-amar;
  • un sunet: aş fi fost fosnitul copacilor cand bate vantul;
  • un element: aş fi fost focul (launtric);
  • o carte: aş fi fost Furie a lui Salman Rushdie;
  • un scriitor: aş fi fost Jane Austen;
  • un personaj de fictiune: aş fi fost Phileas Fogg, din In Jurul Lumii in 80 de zile al lui Jules Verne;
  • un oraş: aş fi fost Kyoto;
  • o aromă: aş fi fost vanilia;
  • o culoare: aş fi fost alb cu o boare de roz :);
  • un material: aş fi fost mătase;
  • un cuvânt: aş fi fost "Departe/aproape" :);
  • o parte a corpului: aş fi fost talie;
  • o expresie a feţei: aş fi fost un zambet;
  • un personaj de desene animate: aş fi fost Mulan din filmul omonim;
  • o formă geometrică: as fi fost un triunghi tridimensional, adica o piramida :));
  • un număr: aş fi fost 1, inceputul;
  • un mijloc de transport: aş fi fost un avion;
  • o haină: aş fi fost o pereche de pantofi cu toc inalt, Louboutin daca se poate :)

Dau mai departe Oanei Portase, Cristinei, Cristinei K, lui Scrumbie, lui Fanfan, intregului blogroll :) Fara numar, ca sa zic urat asa! :)) Cui ii mai place, sa-i deschida usa lepsei acesteia calatoare :)

marți, 19 ianuarie 2010

Grupa de sange sau zodiacul japonez

Justify. Acelasi design in toate slide-urile. Nu, textul asta nu are fontul potrivit. Aici se schimba tonul. Numerotare. Ordine, ordine!!! Se poate lesne intelege ca eram in plin proces de creatie...a unei prezentari pentru un curs fascinant intitulat "International Investment Law". Ca un bun team-player, trasatura unica ce nu se iteste previzibil din orice CV, mai aveam putin si zmulgeam mouse-ul ezitant din mana lui Miki-chan, ii rescriam partea lui Chie-chan si salvam triumfatoare prezentarea noastra tripartita, rodul cooperarii armonioase romano-japoneze.

Aceasta reverie zen a fost intrerupta de Chie-chan: Misaki-chan, ai cumva grupa de sange A? Huh? Habar n-aveam ce grupa de sange am, n-am facut nicio transfuzie si nu cunosc cum arata un spital la interior, i-am spus. Pareau a se fi oprit din ascultare la "habar n-am ce grupa de sange am" si roteau in gand fraza ca si cum ar fi incercat sa decida daca era plauzibila sau nu. Pana la urma au ajuns la aceeasi concluzie la care ajungea toata lumea in Japonia: e straina, deci orice este plauzibil.

Multi japonezi, in special tinerele preocupate de relatii si potriviri cred ca se poate determina personalitatea cuiva in functie de grupa sa de sange. Desi comunitatea stiintifica infirma aceasta teorie introdusa in constiinta colectiva a japonezilor in 1926 printr-un raport aruncat ca o sageata la tinta sa rasista de Rin Hirano si Tomita Yashima, teoria a fost preluata succesiv de alti autori de carti absolut non-medicale si de media pentru amuzament, sfarsind astfel prin a interesa patura aceea foarte rationala si rezistenta la trenduri a populatiei, adolescentii.
In mod evident, Chie-chan ma etichetase "om de tipul A" despre care se crede ca este perfectionist, aparent foarte calm, politicos si foarte responsabil, prefera one-man jobs fata de proiecte in paruiala cooperare. Indreptand un deget catre nasul propriu, gest prin care japonezii se refera la ei insisi asa cum noi aratam catre piept cand dorim sa ne auto-individualizam, Chie-chan mi s-a confesat multumita ca ea este un O type, considerata cea mai buna grupa de sange in Japonia...O-urile sunt foarte sociabili, probabil au nasul rosu in permanenta de la atata sake si primesc sute de mesaje cat sunt in tren; intotdeauna spun ce le dicteaza piticii de pe creier, trebuie sa fie o usurare intr-o Japonie care se fereste sa-si spuna parerea de teama de a nu jigni; sunt relativ independenti, alta usurare; sunt foarte increzatori in sine, ceea ce sclipeste in ochii celorlalti japonezi in mod obisnuit timizi si nesiguri.

Am mai fost informata ca AB-urile sunt cele mai rele, sa am grija. Un AB este imprevizibil, the horror!  Si le place sa incalce regulile si sa ignore autoritatea, ce poate fi mai rau?! Ca dovada suprema a semnului de "Atentie! Caine rau!" ce li se cere atasat, personajele anime negative poseda aceasta grupa de sange.

Un CV japonez va contine de cele mai multe ori grupa de sange a candidatului intrucat unele companii tin cont de aceasta la angajare sau la formarea echipelor de lucru. Petitoarele online si offline analizeaza bine compatibilitatea intre viitorii soti in functie de grupe de sange. Chiar si unele gradinite impart copiii in functie de grupele de sange pentru o mai buna intelegere intre acestia. Toate acestea fiindca Asia este mai eterogena fata de Europa si America din punct de vedere sangeriu. In Japonia, 40% sunt type A, 30% type O, 20% type B si 10% type AB. Daca noi ne diferentiem usor prin trasaturi fizice, ei se diferentiaza prin grupe de sange.

You are what you bleed. Si ca sa afli cine esti trebuie numai sa faci un pas inainte...si sa bagi in automatul de analize de sange o moneda. Apoi poate vrei sa cumperi un prezervativ special conceput pentru grupa ta de sange.
The Geek Manual (photo credit)
Singura problema ramane ca Sailor Moon are grupa O. Conform dietei grupelor sangvine, grupa O este vanatoarea-mare-consumatoare-de-carne-rosie. Sailor Moon, sper ca sceptrul celor 7 cristale e doi-in-unul: purifica si arunca sageti.

O campanie pentru cainii din adaposturi

Pikaciuka mi-a povestit astazi despre o initiativa al carei scop este sa ajute cateii din adaposturi. Campania este organizata de Asociatia Robi si va invita sa contribuiti cu o conserva de mancare pentru caini. Toate conservele se vor strange vineri, 22 ianuarie, la Universitate, intre orele 18.30-19.30. Mai multe detalii gasiti pe blogul Pikaciukai.
 

joi, 14 ianuarie 2010

Fukubukuro - La shopping cu un troller


Ianuarie este o luna marcata cu inimioare din carioca rosie in calendarul impatimitilor de shopping. In vitrinele magazinelor cresc peste noapte, ca vrejul de fasole al lui Jack, placute albe cu semne negre, niste procentaje ce bucura tare ochiul cumparatorului. Mall-urile se aglomereaza, fetele sunt entuziasmate cu voci ridicate si sunet de tocuri grabite de la un magazin la altul, vanzatoarele si-ar dori probabil sa se poata multiplica pentru a aranja vesnic muntele de haine probate sau ravasite prin magazin. Asta sau...sa aiba un concediu in perioada reducerilor. Dar e mai probabila prima varianta.

In asemenea perioada nefasta portofelului ma aflam la Tokyo. Intr-o dimineata insorita, dar friguroasa ma plimbam alene prin Harajuku spre Omotesando cu gandul sa-mi sfarsesc pelerinajul in Shibuya unde voiam sa vad cum arata noaptea cea mai aglomerata trecere de pietoni din lume. Acel "alene" s-a perturbat serios sesizabil din momentul in care am auzit un zgomot de roti pe asfalt amplificat de mii de voci pitigaiate. Sa ma uit in urma oare? Daca ma transform in stana de piatra? Inutil, de la o vreme curiozitatea era detasata de mine si avea o viata proprie; ea imi ordona mie, nu invers. Asa ca am indraznit a arunca o privire peste umar. Uimire si cutremur: o mare de fete japoneze inarmate cu trollere colorate si kawaii (dragute, aplecator-de-dulci) marsa in ritm razboinic imperial.

Sa-mi sfarsesc viata calcata in picioare de asemenea armata? Run, Forest, run! Mi-am facut rapid socoteala de acasa ca le voi pierde la urmatoarea intersectie, dau coltul, dar raman in viata. Stiti tabloul lui Edvard Munch, the Scream?  Probabil ca nu ma flata prea mult acea ipostaza...Dupa colt m-am gasit incoltita intre fetele din spate si coada imensa de oameni din fata. Partial acoperit de viitorii cumparatori se itea un H&M temator. Si intrarea la Takeshita-dori... imi alesesem intr-adevar cel mai bun moment ca sa o cotesc pe strada de shopping prin excelenta pentru adolescentii japonezi...

Cateva ore mai tarziu ies cu o coafura sauvage din H&M si 2 plasute in mana. Eram mai obosita decat atunci cand voiam sa o impresionez pe bunica si sapam toata gradina cu flori. Cu rasuflarea taiata si picioarele ondulate ma las dusa de multime, I'm one of you, spare my life, little Japanese shopping soldiers! Ma trezesc intr-un spatiu mai larg unde mii de fete scotoceau prin niste pungi uriase. Aratau ca si cum ar fi venit la talcioc sa vanda haine expuse pe un pled care acoperea pamantul, numai ca erau foarte fashionable. Behold, the great fukubukuro! Lana de aur, draga Iason!

Fukubukuro sau "punga norocoasa" este un obicei care dateaza inca de la sfarsitul erei Meiji. In anul nou trebuie sa pasesti eliberat de ceea ce este vechi (inclusiv datoriile), de aceea comerciantii se grabesc sa puna ce mai aveau pe rafturi in pungile acestea pe care le vor vinde la jumatate din pretul tuturor obiectelor din plasa insumate. Sigur, ar mai fi si ratiuni comerciale, marfa nevanduta isi face rapid decolarea din magazin. Dar sunt sigura ca ideea de clean start, neprihanirea in Noul An este la baza actiunii comerciantilor.

Asa cum surprizele pot fi cu zambete pe jumatate de fata sau cu zambete politicoase, tot asa in punga se pot gasi obiecte ce depasesc cu mult pretul platit sau obiecte pe care am vrea sa le dam cuiva...raftului din spate al dulapului, de obicei. Cumparatorii se asaza din zorii cei mai zori ai zilei la coada la magazinul preferat, de unde cumpara de obicei. Creste sansa de a avea o surpriza din prima categorie de mai sus. Conform marturiilor, unii japonezi, care au pasit in Noul An foarte puri si foarte norocosi au gasit in pungi genti scumpe, bilete catre destinatii de vis, haine de blana?!!, vouchere cu sume mari pentru cumparaturi la magazine de electronice...

Kyaaaa, asteptati-ma si pe mine!!! Si data viitoare sa ma trezeasca si pe mine cineva la 5 dimineata ca sa stau la coada pentru fukubukuro! Inainte, noii mei prieteni!


duminică, 10 ianuarie 2010

Modelul japonez: numai mama, nu si femeie de cariera

Oana mi-a aruncat manusa, din dantela, nu din piele, fiindca este vorba despre o provocare placuta si deloc dureroasa: poate o femeie sa fie mama si femeie de cariera in acelasi timp? Discutia a pornit datorita Alinei Gorghiu si poftesc pe oricine sa-si aduca o contributie cuvantatoare aici sau pe propriul blog.

In primul rand, sa clarificam premisele: nu sunt nici director de firma, nici mama. Consider asadar ca nu am experienta necesara care sa fundamenteze o opinie demna de luat in seama. Sa nu-ti arunci parerea degajat in cele patru zari daca nu ai o baza solida pentru ea este o lectie invatata in Japonia si intentionez sa o respect, asa ca nu pot raspunde la intrebare.

Oana a prevazut probabil genul acesta de reactie deoarece m-a indemnat sa povestesc cum e in Japonia in privinta aceasta: femeile japoneze se lupta tot ca romancele prinse intre cariera si copii/familie? Aici ma simt ca pestele printre ierburi marine si nisip oceanic, din moment ce am avut ocazia sa discut despre asta cu multe femei japoneze, le-am observat in ipostazele de mai sus si am de relatat o viziune complet diferita de cea romaneasca.

Succint, nu. Femeile japoneze nu sunt prinse intre cele doua ipostaze si nici nu exista aceasta dilema in Japonia. Asta pentru ca alegerea lor e clara si vizibila chiar si pentru un strain. Aleg sa fie mame. Motivele pentru care fac aceasta alegere in majoritate covarsitoare sunt multiple:

1. Traditional, acesta este rolul femeii in societatea japoneza, o viziune comuna a barbatilor si a femeilor. Se considera chiar si azi ca mama este cea  mai indicata sa se ocupe de educatia si cresterea copiilor, barbatii avand un rol oarecum marginal. Atat barbatii, cat si femeile japoneze par in continuare sa fie multumiti cu viziunea aceasta, cu exceptii crescande in ultima vreme, insa minore inca. Un sondaj independent facut printre colegele mele la universitate mi-a aratat ca majoritatea isi doresc pur si simplu sa aiba grija de familie.

Pana aici, nimic special, acest rol traditional se regaseste si la noi.

2. Educatia unui copil in Japonia nu seamana cu educatia unui copil in Romania. Lasand la o parte ceea ce este material (carucioare, imbracaminte, jucarii, etc), se considera ca timpul este cel mai important lucru de oferit copilului tau. Mamele renunta la joburi pentru a sta acasa langa copii, gatesc in fiecare zi (v-am spus ca in Japonia nu exista mancare congelata in supermarket?!), fac curat, duc si aduc copiii de la scoala si de la nenumaratele cursuri suplimentare la care sunt inscrisi copiii japonezi de regula, le pregatesc pranzul la pachet in fiecare zi (vedeti aici un exemplu si veti intelege de ce consuma mult timp si cere indemanare...), tin "contabilitatea" familiei, etc. Sunt foarte blande, isi cara copiii peste tot si le explica tot timpul regulile societatii japoneze. Nu am vazut vreun copil care sa faca crize de plans in tren sau in magazin, cateodata mi se parea ca erau anormal de cuminti si intelegatori. Majoritatea mamelor sunt bine aranjate si mereu ingrijte. Nu par deloc haituite, ci foarte naturale. Nu tipa, nu scutura copiii, par a avea o rabdare infinita.

3. Societatea apreciaza foarte mult o mama. Nu se va uita nimeni dispretuitor atunci cand o femeie spune ca sta acasa pentru a-si creste copiii, aceasta este normalitatea la japonezi. Toata lumea le complimenteaza pentru efortul depus in a mentine "armonia familiei". O femeie japoneza poate sa nu aiba un job toata viata sau numai pana la maturizarea deplina a copiilor, nu va exista persoana care sa incrunte vreo spranceana, cu atat mai putin sotul ei.

4. Iata acum si diferenta majora fata de noi si, intr-un fel, motivul pentru care toate cele de mai sus sunt viabile: statul si sectorul privat incurajeaza aceasta viziune. Barbatii cu familie primesc un salariu mai mare care ajunge pentru a intretine intreaga familie. Mamele nu muncesc pentru ca nu au nevoie sa munceasca. In schimb, barbatii muncesc pana la epuizare si sunt deseori mai mult sau mai putin absenti din viata copiilor si a mamei. Si inca un element-surpriza: salariul barbatului este predat sotiei sale, intergral de cele mai multe ori, spre administrare. Nu se pune problema de independenta financiara de sot, banii sai sunt banii familiei si o sotie buna va trebui sa faca economii si sa distribuie judicios banii pentru diversele cheltuieli. Cum se exprima statutul unui barbat japonez? Printre altele, prin geanta Luis Vuitton pe care o are sotia sa.

Cand am spus "incurajeaza" am fost permisiva. Unii ar spune "obliga". In Japonia nu se poate expune problema astfel: femeie de cariera vs mama. De ce? Pentru simplul fapt ca nu exista cariera pentru femei.

Trageti aer, inspirati, respirati. Ganditi-va ca exista exceptii, 10 procente de exceptii din totalul posturilor de management fata de 43% din SUA, conform ONU. Mai departe. Este adevarat, extrem de putine femei, mult mai putine decat in Europa sau SUA ajung vreodata in pozitii cheie, fruntase in firme sau in administratia de stat. O spun sondajele, mi-au spus-o si toti japonezii pe care i-am intrebat. Exista asa-numitele "office ladies", femei ce indeplinesc mai mult roluri de sustinere, administrative in companii. Acum intelegeti de ce e usor sa renunti la plimbat hartii in favoarea cresterii propriului copil?

Inchei prin a spune ca s-a manifestat in ultima vreme o crestere a numarului femeilor care nu doresc sa se marite (de neconceput in general) tocmai pentru a nu avea copii si a fi fortate/incurajate sa-si paraseasca jobul. Sunt insa drastic minoritare, majoritatea femeilor japoneze nu obiecteaza la aceasta situatie, ba chiar o aproba si-si doresc sa nu lucreze, ci sa-si educe copiii la adapostul muncii sotului. Cand am povestit anturajului meu feminin din Japonia ca femeile romance lucreaza si-si cresc si copiii in acelasi timp am primit o uitatura miloasa si un "It must be hard for you".

vineri, 8 ianuarie 2010

Japan TV (1)

Cine e Daniela Crudu? Dar blonda lui Botezatu? Honorius? Abia picasem din cerul asiatic si probabil ca aveam privirea incetosata cand auzeam despre oamenii astia. Pierdusem contactul cu media romaneasca si, dupa ce am facut o cercetare sumara, mi-am dat seama ca nu aveam ce sa regret. Consecinta este ca nici azi nu am televizor si nici nu vreau sa-mi cumpar.

Micuta cutiuta neagra acaparatoare a lipsit si din camera mea din Japonia. N-as fi avut timp de el, tot ce voiam sa vad se afla in afara acelor pereti. Mai tarziu mi-am dat seama insa ca emisiunile japoneze sunt...unice in lume. Unice printr-o nebunie creativa care iti amorteste creierul initial pentru ca apoi sa desclesteze falcile intr-un ras pe care nu-l recunosti ca fiind propriu. In functie de cultura, alte simptome ca cineva vizioneaza o emisiune japoneza sunt: cruci peste cruci, popcorn varsat langa canapeaua care a luat forma corpului corpolent zguduit de un Holy Shit sanatos, bucatica de branza fina cu mucegai si fructele inghitite cu gogalt, nemiscarea piciorului saltaret si inmultirea pistruilor de pe tenul morcoviu si salopeta verde-spiridus-cu-oala-de-bani, etc.

Acesta serie va prezenta o fata a japonezilor necunoscuta multora, un spirit ludic sclipitor, dar absurd de aiuritor. Le multumesc celor de la Asociatia Japan Culture Shop pentru proiectul Japan Media datorita caruia am ajuns in sfarsit sa inteleg unde se duce rasul nebunesc in Japonia: in micuta cutiuta neagra.

Primul episod: lectia de engleza. Participantii nu trebuie sa rada caci pedeapsa este o lovitura serioasa si dureroasa la fund. Dar mai dureroasa decat lovitura este lectia de engleza pentru care sa nu credeti ca au ales un japonez in mod special fugaret de aceasta limba straina. E doar *un pic* sub average.

Concluziile mele:
1. la naiba, eu stiu sa zic 100 in japoneza.
2. participantii astia au una dintre cele mai usoare pedepse/probe din entertainment-ul japonez (veti vedea de ce spun asta in episoadele viitoare).

Voi ce concluzii ati tras cu penseta de aici?


miercuri, 6 ianuarie 2010

Intaiul rasarit al Noului An

Nu stiu altii cum sunt, nu stiu de betii, pocnitori asurzitoare si voie-buna pe comanda, cu tipar de Revelion, eu stiu de intaiul rasarit. Vazut din Japonia cum se extinde asupra lumii intregi. Pe 1 ianuarie, la 5 dimineata. Din spatele unui mic templu buddhist.

Printre genele lipite inca de somn am vazut un altar micut, ai carui pereti nu erau pereti, ci paravane. Nu stiu cum ati reactiona voi daca ati vedea niste japonezi intrand in biserica la o slujba mare si asezandu-se in genunchi sau facandu-si cruce. Cel putin bizar, nu? Cu toate acestea, nu ma temeam fiindca japonezii sunt extrem de toleranti din punct de vedere religios, ceea ce le doresc si altor natiuni... Shintoismul si buddhismul se imbina in vietile lor armonios, Japonia este tara unde nu conteaza de ce religie esti.

Ritualul insa mi-a insuflat ceva teama, mai ales ca nu-l intelegeam. Iar cand preotul buddhist a sunat joya no kane, clopotul sfarsitului de an, mi s-a parut ca vad aievea un an intorcandu-ne spatele pentru ca altul ca ne intampine cu un zambet. Din fata veneau catre noi mici daruri. Se pare ca localnicii strang o suma modesta pentru ca la sfarsitul acestei ceremonii fiecare persoana sa inceapa anul cu un dar. Mikanmandarine japoneze cu coaja mai mult decat dispusa sa paraseasca fructul, diverse dulciuri, sake fierbinte. Ni s-a daruit cu multa bucurie. Mai ales ca eu m-am aratat dispusa sa beau sake fierbinte la 5 dimineata.

Dupa ce toti vecinii si-au facut urarile de bine ne-am intors acasa unde ne astepta ozoni, supa dulce cu fasole rosie si mochi, "galuste din orez". Si acum isi amintesc prietenii mei japonezi de "Misaki's happy face when she eats mochi". Dupa deliciul culinar gumat (are textura acesta, chewy) ne-am pregatit de plimbare. Piata de peste era plina ochi de tot soiul de vietati. La templul mare dintr-o localitate invecinata oamenii ardeau calendarele vechi pentru a le primi pe cele noi. Nu se face sa arunci calendarul de la templu, trebuie sa-l arzi. Coada catre "funia rugaciunilor", cum o numeam eu nestiutoare, era imensa. Okasaan nici n-a vrut sa auda de caldura casei, trebuia sa stam la coada ca sa multumim pentru anul care a trecut si sa ne punem speranta in anul care a venit.

Seara am primit vizita unor oaspeti importanti. Preotul buddhist pe care-l vazusem dimineata si rudele apropiate au venit la cina. Nu se trece insa la masa asa direct. Mai intai toata familia primeste oaspetii in camera cu tatami, unde exista un mic altar pentru stramosi. Cu ocazia aceasta am auzit, pentru a cata oara?, ca trebuie sa fi fost japoneza intr-o alta viata. Cauza observatiei a fost postura la masuta joasa, de lemn lacuit. Se pare ca era una tipic japoneza, pe care nu multi oameni o mai adopta cu eleganta in ziua de azi. Nu stiam ce sa fac cu lauda preotului. Asa ca mi-am inclinat capul si mi-am pus rosu in obraji. Okaasan nu s-a lasat mai prejos si a povestit fiecarui oaspete cum, numai dupa 6 luni, pot eu deja sa inteleg ceea ce-mi spune si chiar sa si vorbesc. It's a miracle!...Not!

M-am dus la culcare dupa o masa cu sushi, sashimi, multe legume si...sarmale cu sos de soia. A doua zi urma sa ma intorc la Tokyo pentru un eveniment de mare consumerism: shoppingul de inceput de an...buna traditie!

duminică, 3 ianuarie 2010

Gafele japoneze ale lui Misaki (2)

Ati auzit de Conan? Nu, nu Conan - barbarul! Conan - supermarketul. E mare, bine facut, are aproape tot ce ti-ai putea dori, dar mai ales are un ceva...un ceva...exotic, da. Probabil ca i se spune des "Nu ne cunoastem de undeva"? Mai ales americanii folosesc replica asta. It's the cranberry sauce. Chinezii sunt mai rezervati in sentimente, coreenii se fastacesc de tot, britanicii stramba din nasul rosu ocazional, dar toti merg la Conan care-si atrage atent pretendentii cu un sentiment fals de familiaritate. Conan aduce o bucatica de cultura gastronomica de ici, una de colo, se stie doar ca trebuie sa fii versat(il) ca sa ramai in bransa. Ba chiar bine dotat daca vrei sa fii primul.

Misaki credea ca gafele japoneze sunt numai misakiesti. Ca sa n-o lase singura in fata cabinetului doctorului plangandu-se de cea mai grava boala, prietenele romance din Japonia i-au povestit gafa lor. Eh, si ti-ai tapetat camera cu pungute de 1 centimentru lungime si latime, bravo, e mai bine izolata decat cu izopren d'ala de-acasa! Stai sa vezi ce am facut noi!

Dupa cateva luni de japoneza mai intensiva decat avea parte Misaki, doua studente romance simpatice foc s-au gandit ca trebuie sa viziteze supermarketul. Incepeau sa uite cum e sa te plimbi cu orele printre rafturi cu mii de produse care nu-ti trebuie, sa faci cursa de carucioare pana la casa si sa dai un ghiont prietenesc la gioale, ca intre conationali, sa te feresti de cojile de seminte cat astepti pana termina casierita de urlat la un client doar fiindca-i client si, deci, dobitoc cu d mic, da?!, nu merita litera mare, ce-o mai fi si aia. Cum ar fi putut sa rataceasca poteca? Doar aveau buna idee vaga despre locul unde salasluia Conan, cat de mare poate fi Japonia, e o insula, pentru numele lui Buddha!

Dupa al treilea semn indescifrabil, dar cu siguranta menit sa ghideze strainii, s-au hotarat sa intrebe un japonez intre doua varste care-si vedea linistit de drumul sau. Intrebarea era simpla, avea patru cuvinte: Konan doko desu ka? Unde este Conan? Deloc emotionate pana in varful urechilor, fetele si-au zis sa nu-l copleseasca pe bietul salaryman cu atatea cuvinte, au pastrat doar "Konan desu ka?". Nici nu pot sa-mi imaginez ce uimire latitoare de ochi l-a cuprins pe bietul om in costum si cravata. Nu ti se intampla in fiecare zi ca doua straine blonde si cu stelute de speranta in ochi sa te intrebe daca esti Conan...Sa spuna ca da, sa spuna ca nu...Hmmm, dificil, sunt convinsa ca ar fi spus ca da, el e Conan-barbarul, are muschi cat pentru toti capacii dinspre nord si stie a manui o sabie mai bine decat un samurai cu pantaloni bufanti. Ce te faci cu servieta si gatul sugrumat de nodul de la cravata insa? Omul a dat din cap ca nu si si-a vazut de drum. Fetele au inteles ca nu stie unde e Conan si au pornit mai departe in explorare. Cat de greu putea sa fie sa dai de Conan cand erai deja in curtea sa?

vineri, 1 ianuarie 2010

Sarmale si Eurovision in Japonia

Zorii celei de-a 30 zi a lui decembrie, o zi rece de iarna in Tokyo, m-au gasit asteptand nerabdatoare pe un peron. Asteptam shinkansenul, trenul iute ca un glont, un avion pe sine. Cu siguranta m-as fi asezat la alta coada, singura oaie nedisciplinata din marea de japonezi voiajori, daca nu imi tinea ea bratul protector. Datorita ei eram pe cale sa fiu temporar adoptata de o familie japoneza din provincie, datorita ei am vazut Tokyo altfel decat un turist, din sora mare si un pic bossy m-am transformat in sora mica si nestiutoare, uitandu-ma neajutorata in ochii ei de fiecare data cand vantul imi zbura, pentru a cata oara?, cuvintele japoneze din minte.

Instalata confortabil in shinkansen priveam peisajele schimbandu-se de la ora la ora, ca niste cadre de film mut. In decursul in care am mancat un mar a nins razboinic vajnic, a aparut soarele de dupa o colina, a plouat peste niste parcele de orez inecate deja si s-a lasat bezna peste un satuc desprins parca din Shogun. Da, mananc incet si tacticos, dar totusi...

In oraselul de la Marea Japoniei ningea. O cutiuta pe roti japoneza ne astepta impreuna cu o cumnata volubila si generoasa. De cum a dat cu ochii de mine a inceput a zambi. Casa parinteasca sedea in mijlocul unei gradini tipic japoneze, cu arbusti si carari pietruite, fiecare copacel la locul sau intr-un feng-shui invatat de secole. In camera mea nu era niciun pat, dar intins pe jos astepta un futon care parea arhaic, dar ascundea niste fire legate la electricitate si la modernism. Un futon care se incalzea dupa pofta inimii, numai cu un buton. Vitrine cu samurai cranceni si gheise nesprancenate.

Dar sufletul casei era Okaasan, mama. Minunandu-se neincetat ca-i inteleg limba (e un fel de a spune, dar asta nu trebuie sa stie si ea...) si, mai presus de toate, ca pot manca alge si peste crud si multe altele, Okaasan ma inconjura in fiece moment cu cate o atentie, un ceai verde sau snackuri din caracatita uscata. Atentiile au inceput a pica din cer: cumnata mi-a adus un pulovar, nepotii au venit si ei sfiosi sa ma salute, ba am obtinut chiar si o vizita la coafor cu masaj inclus! Si eu nu adusesem destule cadouri...as fi dat la toata lumea!

Ajunul Anului Nou m-a gasit facand...sarmale. Se pare ca nepotilor le placea enorm mancarea aceasta straina, dar mult mai gustoasa decat legumele in otet de orez ale lui Okasaan. De altfel, o traditie importanta spune ca Anul Nou este momentul in care chiar si mamele trebuie sa ia o pauza. Supermarketurile sunt pline cu osechiryori, cutii lacuite, rosii si negre, in care este aranjata frumos mancarea de Anul Nou. Ea nu trebuie sa fie usor alterabila si trebuie sa contina anumite ingrediente traditionale, fiecare cu semnificatia lui: piure de cartofi dulci si castane (kurikinton), radacina de kinpira (asemanator brusturelui), boabe de soia dulci(kuromame), alge uscate, sushi, sashimi, etc.

In timp ce eu si sora mea mai mare din Japonia impachetam de zor la sarmale, sporovaind despre foi de dafin si alte asemenea de negasit acolo, Okaasan privea cu multa luare aminte la televizor unde se desfasura un spectacol traditional de sfarsit de an. Kohaku Uta Gassen este o batalie televizata intre doua echipe, alba si rosie, formate din cei mai cunoscuti muzicieni japonezi. Se amesteca J-pop, rock nebunesc, hip-hop japonez (?), muzica traditionala - enka- , o varietate si un colorit nebunesti de costume, machiaj, miscare scenica lasate la aprecierea prin vot a japonezilor de acasa. Un adevarat Eurovision al Japoniei in care sunt invitati deopotriva artisti tineri si mai in varsta, kimonourile se amesteca langa fustite scurte metalizate si toata lumea se intrece in politeturi. Am adormit pe la jumatatea lui.

Dar n-am avut un somn dulce, in parte fiindca ma gandeam la pocniturile si zgomotul de acasa, in parte fiindca n-am dormit decat pana la 4.30 dimineata. Misaki-chaaaaan, hai la templu!
(to be continued...)