Libertatea florilor in par

In seara calda de mai in statia de tren se intersectau pentru cateva minute destinele a zeci de oameni. Peste capetele tuturor treceau zgomote pe care le mai aud aievea si azi: declicul usitelor de acces la peron declansate de cartele si abonamente propulsate in sistem, o voce calda feminina anuntandu-ne la intervale regulate ce fel de tren urmeaza sa opreasca in statie, unde merge si ca trebuie intotdeauna sa stam in spatele liniei cauciucate galbene. Prima mea seara in oras de cand ajunsesem in Japonia.

La bratul unui cavaler pe care greutatea unei armuri l-ar fi doborat iremediabil, fara sa luam in considerare dezastrul de nenumit provocat de un coif unei coafuri atat de suvitate si inalte, pasea absolut neafectat o tanara japoneza rumenita bine la solar, mai blonda decat orice blonda naturala, intr-o fusta atat de scurta incat tocurilor li se parea ca pulpele se pierd undeva in ceata. Imagini cu fluieraturi, vorbe porcoase, ba chiar si una cu vajnicul cavaler aparand fara prea mult succes onoarea domnitei ma facusera sa impietresc din lut si apa in acea statie animata. Neuronii s-au ambalat unii peste ceilalti pentru a initia manevre evazive de a o salva de la sigura pieire rusinoasa. 

Curand insa, mi-am dat seama ca japonezii mai degraba aruncau cate o privire furisa in directia mea, vesnic-demna-de-atentie-straina, decat in directia domnisoarei aflata in pericol de moarte, dupa mine. Domnisoara nu era relaxata fiindca era inconstienta, ci fiindca in Japonia hartuirea stradala de tipul celei din Romania nu isi arata capul hidos de langa orice santier de constructii sau pe orice strada. Esti liber sa porti tot ceea ce doresti, oricat de excentric. 

In lunile ce au urmat am invatat sa nu incerc sa-mi scuip ochii atunci cand vad ceva complet diferit de standard. Am fost de multe ori extrem de curioasa, socata, muta de uimire, am ras in sinea mea si am admirat, mi-am reconfirmat faptul ca Dumnezeu este un gradinar innascut daca are o gradina atat de mare si variata, dar am facut ceea ce faceau si ceilalti in jurul meu, mi-am vazut de treaba ca si cum totul ar fi fost natural, ca si cum as fi locuit intr-un muzeu de arta care ti se pare interesant tocmai pentru ca operele din el sunt atat de diferite. De altfel, eu insami eram diferita...

Incet-incet, in micul meu petec din gradina s-a nascut Libertatea. Fiecare zi era o sarbatoare a culorilor, a florilor in par si a rochiilor. Ma napusteam pe usa de parca as fi vrut sa incerc marea cu degetul si sa vad daca se unduieste la fel iar si iar si iar. De fiecare data ma simteam de parca as fi castigat un pariu cu o colivie invizibila, usita acesteia ramanea inchisa, iar eu zburdam in afara ei fara cea mai mica grija. Limitele imi apartineau, eu imi apartineam. Numai scriind aceste randuri cu cerneala de amintiri ma simt revigorata ca dupa un leac ridicol de eficient. Atunci simteam ca sunt atat de vie incat traiesc fiecare secunda. Acesta este efectul Libertatii! O fericire aproape rusinos de exprimat, bucurie de a trai, disponibilitate de a comunica mai mult si mai atent, incredere in mine si in ceilalti, toleranta si flexibilitate. 

Din avantul meu cu prea mult patos m-am trezit in noroi: un roman tipand obscenitati la o chinezoaica trei sferturi cat el in fata Cismigiului intr-o zi la fel de calda de mai; vorbe dezgustatoare acoperite cu Ipodul ce nu reuseste, din pacate, sa stearga si ochii si ranjetele pentru niste simple sosete trei sferturi; vulgaritati pentru grasute, vulgaritati pentru prea slabe; vulgaritati si opinii necerute pentru oricine are ghinionul sa nu treaca neobservat...si flori in par care se ofilesc. 

Pentru ce motiv trebuie sa invatam de mici si sa repetam silitori lectia indiferentei mascate? Lucruri normale precum mersul pe jos de la o statie de metrou la alta devin examene ale surzeniei si orbirii selective invatate pe de rost. Nu trebuie sa punem la suflet, nu trebuie sa parem vulnerabile, in niciun caz nu trebuie sa ne crestem sansele de hartuire purtand orice care nu este destinat ascunderii in anonimat, ba chiar exista tehnici de impietrire a sufletului atunci cand toate cele de mai sus esueaza si jignirile verbale lasa loc unor jigniri pipaitoare ce provoaca apoplexie. Nu exista priviri incarcate de dispret pentru aruncarea unei hartii pe jos, dar exista asa ceva intre fetele care se incranceneaza pe strada in lupta cizmelor cu toc?!

Ceea ce credem despre noi ca stim sau ca avem sufera schimbari atunci cand ne deplasam din aria noastra de confort, cand ne aventuram mai departe de locurile si oamenii familiari, fie pana intr-o zona necunoscuta a orasului sau pana intr-o tara la capatul lumii. Credeam despre mine ca sunt libera, trebuia doar sa respect micile reguli de mai sus, atata tot. Acum vad bine ca pierdusem pariul cu acea colivie invizibila, aceeasi in exteriorul careia ma lupt azi sa raman.

Ati putea sa nu le spuneti nimic oamenilor de mai jos daca ceea ce ganditi nu e de natura sa-i bucure sau sa-i ajute in vreun fel? Ei sunt liberi in Japonia, de ce nu am fi si noi in Romania? 

Photo Credits:@ Daymix.com & JapaneseStreets.com 

 

Pasii marunti ai zilei de Duminica

 

Niciodata pana sa ajung in Japonia nu am stat sa ma gandesc la ziua de Duminica. La sfarsitul fiecarei saptamani venea invariabil Duminica, cea pe care o stiam dintotdeauna, iar eu o intampinam cu o indiferenta care ar fi ucis efortul oricarei alte zile a saptamanii. Pentru ca mi se parea ca mi se cuvenea acea zi un pic lenesa, cu familia sau prietenii in jurul meu, o zi a confortului fizic si psihic ce rascumpara smerita pacatele tuturor celorlalte zile, o zi care-mi masura timpul fara ostentatie, ci cu delicatete, atenuand teama de trecerea lui.

Primele Duminici japoneze se straduiau sa semene chipului cioplit din mintea mea, iar eu ma aratam dispusa a fi ingaduitoare cu ele. Dar pana cand poti oare sa te prefaci ca nu observi handicapul? Dupa o vreme as fi voit sa strig si eu, precum copilul catre imparatul fara straie, ca Duminica e muta! E muta, nu-mi vorbeste cu vocile dragi cu care-mi vorbea inainte, vocea mamei din bucatarie, de langa oala cu lapte, mormaitul lui Praslea al familiei dintre perne cerand sa fie lasata sa doarma mai mult, vocea groasa a bunicii venita in vizita odata cu zorii, vocea acea razacioasa care stie a spune "Buna dimineata" in mii de feluri ce te fac sa iubesti viata...

Aveam senzatia ca sunt singurul supravietuitor al unui cataclism natural, valul de tacere ce a inundat subit plaja unde toropeam cu totii, convinsi ca putem oricand sa mijim ochii ca sa ne vedem aproape, in lumina soarelui. In jurul meu plaja devenise inca si mai frumoasa, cu pietrele albe lucind in soare curate si vegetatia crescand din umezeala, dar era pustie, complet pustie. 

Am luat absurdul de mana si am pornit a ne plimba cu pasi marunti inapoi in civilizatie. Un pas marunt, o straduta ingusta unde soarele lumineaza oblic o batranica ce vinde tofu si muraturi de casa; un pas marunt, statia de tren cu vesnicul cauciuc galben delimitator, trenul lucios cu doamnele coafate si fiicele lor care merg la cumparaturi la Osaka; alt pas marunt, o mare de prieteni galagiosi in drum spre un cinema cochet sau o cofetarie la moda; inca un pas marunt, scoala plina de copii adorabili care de-abia asteapta sa termine sensei-ul acela dragut, dar strain lectiile ca sa poate merge cu mama si tata la parcul de distractii; un pas marunt pe inserare, paravane de hartie si lemn intredeschise prin care se vad multe chipuri vesele luand cina in aburi de sake; alti cativa pasi grabiti, doi indragostiti, unul mai timid ca altul, si-au lipit fruntile de vitrina cu accesorii aplecator de dragute in timp ce el se preface inutil ca nu-i va cumpara agrafa aceea.

Uite, absurdule, uita-te la toate astea, uita-te si la mine cum zambesc inconstient si cedeaza locul tau oamenilor care au amutit. Cedeaza locul tau Duminicii de acasa careia vreau sa-i prezint Duminica din Japonia. Poate se vor imprieteni candva si o ne plimbam impreuna toate, cu pasi marunti.

From Misaki, with (chocolate) love

Venit tocmai din California, ardeiul gras si rosu ca un Mos Craciun sedea tolanit sub afisul roz cu inimioare roz, ambii anuntand pragmatic ca se vor stabili la noi, fie ca ne place, fie ca nu. Ursii imensi de plus pareau gata sa te sugrume daca nu emani iubire chicotita, iar trandafirii inrositi cu cerneala altadata a sigiliilor burtoase te urmareau cu sictir din mainile florareselor.

Afisul roz cu inimioare roz a calatorit in toata lumea imprastiind ici si colo mesajul sau de iubire capabila sa munte muntii de putere de cumparare din loc. Nimeni nu l-a avertizat insa de pericolul ce-l pastea in Japonia! A pasit cutezator pe taramul Soarelui-Rasare si nimeni nu l-a mai vazut de atunci...

Japonezii sunt mari imprumutatori. Dar nimic din ceea ce imprumuta nu ramane la fel, se transforma si se face atat de oblic incat ai putea jura ca s-a nascut si a crescut cu lapte de soia in Japonia. Afisul numit Valentin s-a naturalizat deloc de buna-voie si silit de toata lumea ca o sarbatoare a ciocolatei. Ursii imensi de plus au fost intorsi de la granita, trandafirii s-au ofilit de asteptare in fata Biroului de Imigratie, in timp ce lua nastere o traditie conform careia, de ziua Valentinului pribeag, japonezele daruiesc japonezilor bomboane de ciocolata facute de ele insele pentru a-si declara iubirea, bomboane denumite "honmei choco".

Cum maestrii cofetari japonezi nu puteau asista pasivi la aceasta explozie de ciocolata s-au pus pe treaba si au scos la vanzare cele mai frumoase opere de arta ciocolateasca. Nici n-au apucat bine sa arunce un "ha!" ca maestrii ciocolatieri francezi si-au facut intrarea pe scena printr-un "Salon du Chocolat" unde poti sa cioco-innebunesti! Ciocolata s-a urcat la capul tuturor intr-atat incat japonezele au inceput sa daruiasca ciocolata colegilor de la serviciu, fratilor si tatilor, ba chiar si altor fete, acest tip de ciocolata fiind denumit "giri choco", o ciocolata care multumeste tuturor pentru amabilitatea fata de persoana care o daruieste.

Photo credit: Aloalo's Flickr Sweets Set

Autoritatile, preocupate ca intotdeauna de naturalizarea strainilor, i-au daruit lui Valentin un frate, White Day. Mai tanar cu o luna decat Valentin, White Day este sarbatorit tot prin daruire. De data aceasta baietii japonezi sunt cei care daruiesc: ciocolata alba, bijuterii, prajituri si bezele albe si pufoase. De la ei se asteapta ca darul sa fie mai scump decat ceea ce au primit de Valentin, de trei ori mai scump uneori...Hmmm, poate de aceea colegii de la facultate ai lui Misaki nu s-au aratat impresionati de povestea lui Martisor si a lui 8 Martie...

Pentru toti cei care citesc povestile mele, from Misaki with (chocolate) love:

  Photo Credit Ehow

Distractia lor nu e totuna cu distractia noastra

Primul meu guest post

Prima data cand am auzit de acest verb a fost la cursurile de japoneza. In sala aceea de clasa alba, moderna si simpla, o doamna numai zambet ne povestea cu pasiune, dar cuvinte putine, ca “asobu” inseamna a te juca. Sunt convinsa ca majoritatea colegilor mei occidentali au facut natural asocierea cu perioada copilariei in timp ce eu imi imaginam fetele dragalase ale micutilor prescolari japonezi pe care-i intalnisem in dimineata aceea in drum spre facultate.

Oricat de induiosatoare, perspectiva mea era numai partial intemeiata caci japonezii nu inceteaza niciodata a se “juca”. Desi jocul inseamna distractie, distractia lor nu este totuna cu distractia noastra.

Una dintre cele mai intalnite forme de distractie este mersul la izakaya, un restaurant cu separeuri si mese lungi de lemn, unde trebuie sa te descalti de pantofi si…timiditate, intr-un final. Izakaya este o institutie asa cum este carciuma la noi. Meniul intr-o izakaya este “all you can drink” pentru o suma fixa la care se adauga mancarea special conceputa pentru a acompania bautura si in cantitati infime astfel incat toti participantii sa comande tot ceea ce doresc pentru a fi impartit cu ceilalti. Niciodata nu vei sta cu farfuria ta in fata, monopolizand vreo sticla, totul se imparte conform unei traditii ferm impamantenite intr- o Japonie care crede ca varietatea gusturilor este secretul sanatatii. Nu va imaginati ca a te “descalta” de timiditate inseamna cumva gesturi nepotrivite, singurul dezmat este cel al cuvintelor fiindca abia dupa ce beau si se imbata (destul de repede, as adauga) japonezii pot sa fie mai putin rezervati si  sa discute mai liber. Nu se discuta ce au facut altii care nu sunt prezenti la masa sau despre asa-zise “vedete”, ci despre fiecare dintre cei prezenti: visuri, planuri, familie, calatorii, etc.

O alta institutie a distractiei este karaoke. Si aici vorbim despre un alt fel de karaoke, unul caruia ii sunt dedicate cladiri cochete in care camere izolate fonic, canapele moi, meniu de dulciuri, microfoane adevarate si plasme imense ii asteapta pe cantaretii de ocazie. Alcoolul joaca si aici un rol dezinhibator, nu putini dintre colegii mei japonezi au prins a canta melodii sfasietoare printre lacrimi de cocktail. Nu conteaza daca ai sau nu daruri muzicale, in fond esti intr-un grup restrans de prieteni.

(...)

Articolul complet si pozele care-l invioreaza se gasesc AICI. Le multumesc celor de la viajoa pentru invitatie!

Romtelecom are numere pentru Daniel Raduta

0900 900 115 donatie de 5 Euro 

0900 900 110 donatie de 10 Euro

De asemenea, pe 28 februarie, intre orele 12:30-15:30, la ceainaria Green Tea, se vor inmana castigatorilor obiectele licitate de ei. Tare mi-ar placea sa inmanez si eu frunzulitele din ceramica pe care le-am adus din Japonia, asa ca...licitati! Ajutati-ma sa-l ajut pe Daniel! Chiar daca dam impreuna putin tot facem ceva sa aratam ca ne pasa! Multumesc :)

Leapsa - Viata prin ochii (oblici ai) blogului

Blogul este la fel de adevarat in capul sau coafat cu teme si widgeturi precum o oglinda sau e doar un ciob cu peruca stramba? Sabbra a vrut sa stie cat nas ii da Misaki blogului ei:

Cat din viata personala expui scriind un blog? 

Toata si doar o picatura. Daca eu si Misaki am fi cercuri concentrice, desi sper sa nu fiu vreodata un cerc, nici macar la batranete, iar Misaki sigur nu va fi, ea are gene japoneze si un stil de viata sanatos pana la plictiseala, atunci eu as fi cercul mai mare care o inglobeaza si pe Misaki. Spre deosebire de Lia si de Sabbra, paginile cartii mele se mai lipesc doua cate doua, mai lipsesc sau sunt indoite a intimitate si aducere aminte numai pentru sine. Blogul acesta e ca un bunic, permisiv pana la nebunie cu nepoata, Misaki, dar mai strict cu fiica. Misaki isi permite aici sa se joace numai de-a Japonia fara sa se teama ca se vor supara ceilalti copii daca ignora orice alte jucarii sau ca-i va plictisi cu previzibilul ei cantecel. Blogul e un ciob asadar, insa ma reflecta onest.

Cu ce iti dauneaza? 

Pana acum nu a facut nicio boacana, nu mi-a spart niciun geam de suflet, n-a dat iama prin borcanele mele ascunse de...mirodenii, n-a purtat pe ascuns zvonurile casei la vecini. Desi nu e nazdravan, precum se vede, simt totusi ca sunt responsabila pentru el si nu pot sa-l las nescris prea mult timp. Nevoile sale se impun cateodata nevoilor mele, dar asa se creste si se educa un...blog.

Cu ce te ajuta? 

Sa-l laud? Daca i se urca la cap? Ma ajuta sa punem masa: farfurii aburinde cu experiente si trairi de departe care m-au schimbat si pe care vreau sa le gatesc si pentru alti oameni. E ascultator tare, eu il pisalogesc pe aceeasi tema, dar el nu se uita niciodata la mine ca la un nebun plictisitor deja in fantasmagoriile sale sau ca la cineva prea impaunat cu ce a trait. Apoi e mai sociabil decat mine, in parc ma ia de mana si-mi face cunostinta cu tot felul de oameni despre care numai speram ca mai exista. In timp ce se joaca in nisip eu pot sa merg cu ei sa facem o revolutie cu cerneala si hartie. Se vede ca m-au depasit deja vremurile de vreme ce el afla atat de multe lucruri noi inaintea mea, deja invata oul pe gaina. Ce mai, blogul-copil ma scoate din carapacea mea si ma proiecteaza in evenimente, oameni, prezent si viitor.

Ce reactii permiti?

I'll wash your dirty mouth with soap, boy! Or not. Bunic sau copil, il las sa spuna tot ce vrea fiind mare adepta a libertatii, nu-l moderez deloc. Nu mi-e frica neam ca "o sa-l scap din maini", stiu ca va simti intristarea mea si, avand o natura buna, se va corecta. Daca se uita intr-adevar la mine ca la un role-model, va intelege singur cum sa-si ambaleze cu funda reactiile.

Ceramica japoneza pentru Daniel

 

Chipul si povestea lui Daniel ma urmaresc de-a lungul paginilor pe care le citesc, in cuvintele razlete de pe Twitter, in oameni ale caror gesturi ajung la mine cu ecouri calde, in obiectele lor oferite altora in schimbul unei sanse la viata.

Despre Daniel nu stiu multe, il las pe el insusi si pe apropiatii sai sa va spuna cine este. Probabil ca in aceasta perioada primul lucru care tasneste in minte despre el ar fi ca o leucemie acuta limfoblastica nu-l lasa sa se poata bucura in tihna de familia sa iubitoare ce este pe cale de a se mari. Sau poate ca intre tratamente istovitoare trebuie sa caute o cale de a strange peste 120.000 de Euro pentru un transplant de celule stem hematopoietice sau o cale pentru a trai viitorul...

Cu toate acestea eu cred ca niciuna dintre acestea doua nu sunt primele lucruri care ar trebui spuse despre el. Mai degraba ar trebui spus ca Daniel are propriile sale zane care s-au desprins din cartonul povestilor si au pornit a-l ajuta mai concret si mai cu spor decat ar putea presupune fiinta lor eterica. Oana a rotit usor din inelul Arabellei, talismanul de la gatul Ancai a prins a lumina si iata! o multime de oameni, din carne si oase, dar cu roluri de poveste, a aparut de niciunde pentru a sta de veghe langa Daniel. Un Chinez, mare negustor cum sunt chinezii, liciteaza pentru Daniel o bucatica de faima, cine vrea sa i se duca buhul in targul internautic sa mearga sa se targuiasca; Florin Chilian, menestrelul din poveste, liciteaza partitura melodiei preferate a regelui, "Zece"; Andrei Crivat, vataful camarutelor Palatului, i-a numarat pe toti si a dat porunca sa se faca petrecere mare unde sa se adune galbeni cat mai multi pentru Daniel.

Misaki e copil japonez, i-ar sade cam ciudat intr-o poveste. Insa ea crede ca trebuie sa dea mai departe toate acele zambete si toate acele fapte parca iesite dintr-o bagheta de zana pe care le-a primit de-a lungul vietii. Asa cum oameni necunoscuti o ajutau fara sa inteleaga despre ea decat ca e straina si pierduta in Japonia, tot asa vrea si Misaki sa ajute un om pe care nu-l cunoaste si care s-a ratacit pentru moment, dar despre care este sigura ca va ajunge cu bine acasa.

Cand Misaki a plecat din Japonia, langa ea, in avion, pe langa lacrimile nesuferite ce nu se mai opreau, stateau si doua frunze de artar (momiji), native japoneze de secole. Frunzele de ceramica au fost culese de prieteni dragi pe care Misaki nu stie daca va mai avea vreodata ocazia sa-i revada si sa-si vorbeasca fara cuvinte. 

Frunzele de artar din ceramica japoneza sunt bune pentru alinat dorul de arta, de toamna calda, de tari indepartate, etc. Misaki le ofera in schimbul unei sume lasate la aprecierea celor interesati si varsata in contul lui Daniel despre care va trebui anuntata pe mail (japonia-departe-aproape[at]gmail[dot]com) sau in comentarii, impreuna cu adresa omului bun ca sa-i poata expedia ceramica.

Răduţă Daniel Mădălin

Banca Transilvania, agenţia Panduri (sau sucursala Marriott în unele aplicaţii online banking)

EUR: RO72BTRL06404201F02712XX
RON: RO57BTRL064013HAF02712XX
Cod SWIFT/BIC: BTRLRO22

Cei care au carduri utilizabile la plata online  pot folosi aceasta metoda. Detalii AICI.

Alte metode de a intra in poveste sunt: sustinerea pe Facebook , afisarea unui banner pe blogul vostru, o vorba mica purtata de vant la cunoscuti. Multumesc frumos, domo arigato gozaimasu!

   

 

Wagashi - Cand "ceva dulce" Devine Arta

 

A confectiona si a face sunt doi gemeni univitelini. Pe cand gangureau fara diacritice si mergeau de-a busilea prin lexic nimeni nu putea sa spuna care-i care. Ca orice gemeni pusi pe sotii se inlocuiau unul pe celalalt exact cand nu te asteptai, silindu-si parintii si toti cunoscutii sa ghiceasca vesnic cu cine stau de vorba. Erau buni la sufletul lor gramatical, de aceea greselile nu erau deloc sanctionate si toata lumea era relaxata. Apoi a venit adolescenta si zen-ul a pierit ca un fum din tigara nou incercata. A confectiona era un soarece de biblioteca, citea carti cu multe poze si se emotiona in fata unui rasarit mai acatarii sau a unui corp de Venus. A face ar fi stiut ce sa faca cu acel corp de Venus... De fapt, el stia ce sa faca din orice, nu se intalnise pana atunci verb mai pragmatic si mai intreprinzator. De la mici biznisuri cu adjective si interjectii la investitii in substantive serioase, a face si-a construit un imperiu in care el era omniprezent. 

A confectiona s-a facut croitor, se pare. Hainele care ieseau din mana lui erau niste minunatii. Atat de frumoase si de trainice incat unii oameni l-au luat pe a confectiona din mediul sau retras si l-au purtat cu ei prin toate cotloanele frumoase ale mintii. Acei oameni credeau ca pot confectiona frumosul, pe langa visuri, sperante, surprize si lacrimi. A confectiona nu a lasat niciodata o lista a inaltilor sai protectori, dar am putea lesne ghici ca pe ea trebuie sa se fi aflat numele unui mare maestru de wagashi, arta traditionala japoneza de a confectiona dulciuri. 

Pentru Misaki nu exista un lucru atat de odios ca "prea dulce" intrucat ea putea sa stabileasca legaturi organice cu o cutie de baclavale, daca voia. Nici "prea multe dulciuri" nu exista, fusese speriat in nefiinta de "tone de dulciuri". Despre japonezi Misaki isi inchipuia ca nu prea mananca dulciuri, erau mult prea trasi printr-un inel de papusi pentru asta. Inele, papusi si dulciuri deopotriva au zburat pe fereastra gandului cand o multime de exclamatii pitigaiate au atras-o catre o vitrina. Parca se uita la un spectacol de magie. Sub sticla rece aparusera ca prin minune flori si frunze colorate gurmand, dar o constitutie asa delicata incat nici nu-ti trecea prin cap sa le insfaci pofticios si fara numar. In fiecare sezon vitrina producea fertila alte si alte minuni la care Misaki privea cu admiratie, spre zambetul sincer bucuros al maestrilor cofetari din spatele vitrinei. 

Wagashi nu sunt dulciuri, isi spunea Misaki. Wagashi sunt bucatele de arta, mimand frumusetile naturii si trecerea anotimpurilor, prinzand viata in mainile unor sculptori care lucreaza in faina de orez, wasanbon, zaharul trestiilor din Shikoku, fructe, diverse alte ingrediente din plante sau seminte! Wagashi sunt frumoase si miloase cu soldurile fetelor care exclamau pitigaiat in fata lor, sunt facute pentru a acompania ceaiul verde ca jadul si gandurile insirate pe fuior ale oamenilor. 

Cel mai vechi maestru confectioner al wagashi spunea ca acestea incanta toate simturile unui om: imaginea lor este placuta ochiului, gustul lor este de o dulceata delicata, atenta sa puna in valoare toate ingredientele, la atingere sunt induiosator de moi, aroma lor este subtila, nu te izbeste, ci te invaluie, iar silabele cuvantului wa-ga-shi sugereaza anotimpuri si poezii. 

Misaki a luat o gura infima din floarea de cires dulce si gumata simtindu-se in armonie cu lumea.

  

Mai multe poze ale wagashi gasiti AICI (photos credit Ku Ma's Flickr Set)

Lecturi Urbane, Yukio Mishima si omul care venea de la anticariat

De fiecare data cand se termina Lecturi Urbane simt ca mi s-au urcat la cap ca sampania spumoasa: cateva zeci de minute si ma regasesc pe peron fara a putea spune cate pahare am baut. Imi raman in minte multe zambete, multe strangeri de mana, multe povesti. Lecturi Urbane este un proiect tesut din povesti: cele din cartile pe care le impartim si cele pe care le cream intr-un co-autorat benefic cu cititorii din metrou. Unele devin scheciuri generatoare de rasete si destindere, altele...raman ceea ce sunt: povesti cu potential de induiosare mare.

De la aceasta editie a Lecturilor Urbane am adus acasa povestea unui tanar ce arunca ocheade spre cartea din mana mea. Un Yukio Mishima un pic ponosit, asa cum ii sade bine unui scriitor reputat a fi ultima personalitate japoneza care s-a sinucis prin seppuku, nu avea aerul ca ar putea atrage pe nimeni. Si totusi isi gasise perechea! Tanarul tocmai se intorcea dintr-un anticariat si a fost foarte bucuros sa poata face cunostinta cu japonezul dintre file, dupa care mi-a declarat plin de zambete ca ar dori sa vina cu noi data viitoare.

O doamna ce mi-a spus ca abia imi intelege cuvintele din cauza oboselii s-a luminat toata cand i-am oferit cartea si mi-a zis ca numai in Barcelona i s-a mai intamplat asta. Se poate in Barcelona, se poate si in Bucuresti! O domnisoara din Londra a plecat acasa cu un volum...voluminos si, speram, cu o impresie mai buna despre Romania. Un domn a scos din geanta o carte de la editia precedenta a Lecturilor Urbane in loc de salut.

Nu pot sa nu remarc faptul ca Lecturi Urbane  imi este profesor. De fiecare data ma invata o lectie pe care nu o stiam. Despre mine nu stiam ca pot interactiona asa de lin cu necunoscuti care-mi par aproape intotdeauna niste personaje dintr-un alt film. Despre ceilalti nu stiam ca sunt atat de nebuni si frumosi.

Proud to Be Fraier Tea Party

In urma comentariilor la manifestul unui fraier si a altor incurajari de pe Twitter si din viata de zi cu zi offline, ma gandeam sa ne intalnim noi, "fraierimea", la un ceai, cand se mai incalzeste nitel vremea. 

Sunt invitati toti oamenii care nu cred ca onestitatea e un dinozaur si inca unul vegetarian si pipernicit, iar lanturile de aur cat ancora si adresarea cu "mestere" sau "fetita" ar ajuta cumva la imaginea publica sau...care vor sa vina sa vada ce pot face niste "fraieri" ^_^ 

Putem sa ne impartasim povesti de fraiereala, sa punem la cale un boicot (pasnic!) al locurilor unde isi fac veacul adversarii auto-denumiti "smecheri" (deci oriunde...) si sa proclamam Republica Civilizata a Oamenilor unde smecher vs. fraier nu va mai exista. In functie de reactii, va tin la curent cu planurile de intalnire. Sincer...VA MULTUMESC!

PS. Acesta nu este o manifestare segregationala. Dragi smecheri, nu vrem sa facem discriminari, vrem sa va asimilam! (muahahahaha) Release your inner Fraier!