marți, 26 aprilie 2011

The Silk Thread - Povesti de satin

banner2
Spuneam pe undeva, prin postările mai vechi, că singurul lucru romanesc de care mi-a fost dor în Japonia, în afara de oamenii dragi, desigur, a fost limba română. Faptul că vorbim și suntem înconjurați de limba maternă în fiecare zi este unul dintre acele lucruri grozave pe care le ignorăm complet, despre care credem că ni se cuvin fără îndoială și fără efort. 

Abia ajunsă într-un mediu cu totul diferit mi-am dat seama ce legatură indestructibila există între mine și limba mea maternă. Oricât de bine și fluent mă exprimam în engleza sau franceza, oricât ador japoneza, o parte importantă din cine sunt rămâne cumva în umbră fără limba română. Dupa ore și ore de vorbit, scris și citit într-o limbă străină mă simțeam tot atât de obosită ca după o zi de munca asiduă. Peste creier se așternea o ceață molcomă, toate trăirile păreau lame teșite, lipsite de vivacitate, autenticitate sau naturalețe. In tot răstimpul de un an am visat și am gândit numai în română, involuntar și atât de reconfortant. 

Majoritatea japonezilor sunt scufundați în limba lor maternă chiar mai mult decât suntem noi, românii. Niciun japonez dintre cei pe care i-am cunoscut nu urmărea vreun canal de televiziune sau emisiune într-o altă limbă decât japoneza. Cei mai mulți nu auziseră de artiști celebri sau trupe la modă în Europa sau SUA. Etichetele produselor din supermarket nu înghesuie descrieri in cinci limbi străine, ca la noi. Majoritatea însemnelor publice în engleză poartă greșeli hilare, iar profesorii japonezi de engleză insistă obsedant pe gramatică și scriere pentru a acoperi uriașa distanță care separă sistemele de scriere. În ciuda a toate acestea si cu tot efectul paralizant pe care îl are pentru japonezi, încercarea de a se exprima clar și natural în engleză nu este abandonată. Pentru că Japonia vrea să facă parte din lumea în care trăim și noi.

Prin intermediul limbilor străine am construit prietenii cu oameni din părți ale globului unde nu cred ca voi ajunge prea curând. Cu toate că ne-am fâstâcit și am facut gafe, cu toate că ochii și zâmbetul săreau peste mai multe ziduri de tăcere decât cuvintele, cu toate că am ajuns acasă cu senzația ca nu știm nici măcar 10% despre fiecare dintre noi, că nu întelegem prea bine care ne sunt sentimentele, cum arată locurile natale si care sunt obiceiurile noastre, sunt convinsă că toți am înțeles măcar atât: lumea este atât de mare cât îi dăm noi voie să fie.

Prin The Silk Thread vreau să fiu generoasă cu lumea mea din nou. Pe lângă articolele și videoclipurile în engleză, îmi doresc o pagină separată pentru cele două cărți la care lucrez acum și pentru un boutique unde veți găsi cele mai drăguțe, neobișnuite, amuzante și reprezentative obiecte japoneze. 

Nu renunț la Japonia, departe, aproape. Malul nu se vede încă, iar țiganul știe și poate încă să înoate. Vă aștept și aici, și acolo. Și-n română, și-n engleză. Și sper să ne bucurăm împreună de oameni frumoși și lucruri interesante.

duminică, 3 aprilie 2011

Oamenii Japoniei

Fukushima intampina fiecare zi cu fiori reci ca gheata pe sira spinarii, sub ochiul ce se zbate a rau al intregii lumi. Cine mai tine cont insa de rasaritul soarelui in Tara Soarelui Rasare? Timpul se masoara acum in sesiuni de pompare a apei si sieverti.  

Lucratorii de la centrala isi mananca in liniste micul dejun format dintr-un pahar cu suc de legume si cativa biscuiti. Acelasi in fiecare dimineata, timp de o saptamana, cat au voie sa lucreze in centrala. Nu au contact cu lumea din exterior. Se lucreaza neintrerupt pana seara, cand mai primesc niscai orez si o conserva de peste. Dorm pe unde apuca, pe coridoare, in sali de conferinta, invelindu-se cu cearsafuri ce contin plumb. Nu inainte insa de a-si spune in chip de rugaciune, la unison: Ganbaro! Sa mergem inainte!

Photo source: Kyodo News 

La cativa kilometri spre nord, in prefectura Miyagi, spitalul Yamamoto sta teafar si nevatamat in spatele protectorului sau, un deal ce a invins tsunamiul. Una dintre asistente si-a pierdut sotul si copilul in timp ce incerca sa-si salveze pacientii. Lucreaza acum fara pauza, impartind alimentele ce au ajuns la ei dupa o saptamana in care au dramuit totul, dormind printre refugiatii veniti din toata provincia. Printre colegele ei se numara si asistente din Indonezia sau Filipine care au venit in Japonia pentru un trai mai bun. Toate au ramas la posturi, impresionate de atitudinea japonezilor in fata dezastrului.

Poate pentru a compensa pentru toti acei straini care au parasit Japonia la primul semn de criza, considerand ca nu fac parte din comunitate intr-atat cat sa ramana si sa ajute, o multime de profesori de engleza din zonele grav afectate au ramas in comunitatile care ii primisera, impart apa si paturi si ajuta refugiatii din salile de sport ale liceelor care au fost transformate in adaposturi. O tanara din Los Angeles, vizibil obosita si totusi surazand, declara senin camerelor de luat vederi ca nu-i poate parasi pe japonezi. Spune ca ei i-au purtat de grija cand a fost bolnava, chiar daca era o necunoscuta pentru ei. I-au adus capsune si rosii de la fermele lor, iar acum acestea sunt inchise din cauza nivelului crescut de radiatii detectat in recoltele din zona. 

O japoneza de 55 de ani arata spre o mogaldeata. Daramaturi. Ingropata sta afacerea sa de familie, un magazin unde vindea lunch boxes, mancare la pachet. Femeia estimeaza ca vor trece 10 ani pana vor intra in normalitate din nou. Dar nu e o afirmatie pesimista, japoneza zambeste si marturiseste reporterilor televiziunii nationale ca vrea sa-si deschida o noua afacere, vrea sa o ia de la zero.  Dupa sfarsit vine un nou inceput, in locul magazinasului isi va construi un restaurant. La gandul acesta chicoteste usor stanjenita.

Dintr-un centru de refugiati se aude sunetul surprinzator al unui flaut. Oamenii incearca sa fie curajosi ca sa le insufle optimism celor de langa ei. Cand nu mai pot sau cand cred ca nu sunt vazuti de nimeni, atunci isi dau voie sa planga. In acea zi insa, in fata lor se desfasoara un concert de flaut, sustinut de unul dintre cei mai apreciati artisti ai Coreei de Sud. Acesta se afla in turneu...la adaposturi. Batranii ramasi fara casa il asculta cu atentie, dispusi ordonat, ca intr-un amfiteatru. La final cineva ii spune ca muzica sa a fost mai buna decat baia pe care au improvizat-o fortele armate japoneze pentru refugiatii din adapost. Afirmatia starneste rasul, japonezii isi iubesc baile. Artistul le cuprinde mainile.
 Photo Source: Kyodo News

Martie este luna ceremoniilor de absolvire in Japonia. De obicei, in aceasta perioada scolile se umplu de parinti veniti sa-si vada copiii primindu-si diplomele. Au venit si anul acesta. Cativa dintre ei purtand in brate fotografiile copiilor lor, marcate cu o panglica neagra intr-un colt. Au luat diplomele si au multumit in locul lor. In spate se zareau colegii celor decedati, incercand din rasputeri sa nu planga, cel putin nu zgomotos.
 Photo Source: NY Times

In curand vor inflori ciresii. Chiar si in zonele afectate.  Si-atunci, cu siguranta, oamenii din Japonia , japonezi sau "straini", ii vor privi ca in fiecare an, simtind ca, desi sunt in trecere pe lumea aceasta, mai au multe de construit aici. 
Blooming buds..  Photo Credit @ Ollie_57 of Flickr